Toate barourile din România, constituite potrivit legilor privind profesia de avocat, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, înfiinţată prin Lege. U.N.B.R. este unica succesoare a Uniunii Avocaţilor din România.

Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale barourilor în afara U.N.B.R. sunt nule de drept. Nulitatea poate fi oricând constatată la cererea U.N.B.R., a barourilor membre, a Ministerului Public şi poate fi constatată de instanţă din oficiu.

//

Dreptul în general

Definiţia dreptului

În societatea omenească acţiunile omului sunt determinate de trebuinţele sale. Aceste acţiuni, proprii şi comune tuturor indivizilor ce compun societatea, trebuie însă limitate pentru că, în mod inerent, interesele personale ale unuia pot veni în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar dăuna însăşi existenţei societăţii. Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale impun necesitatea organizării şi reglementării raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face posibilă convieţuirea în cadrul societăţii.
Dreptul unui om poate fi îngrădit de abuzul exercitat de o altă persoană sau grupă de persoane.

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea – la nevoie impusă – pentru toţi membrii societăţii organizate.

Din punctul de vedere al stiintei Dreptului, prin aceasta notiune se intelege atat dreptul pozitiv (ca parte a dreptului obiectiv) cat si dreptul subiectiv.

Prin extensie, prin Drept se înţelege şi ştiinţa – obiect de învăţământ superior – care studiază aceste reguli sub toate aspectele.

Norma de drept

Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor şi, în caz de abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică.

Norma de drept sau norma juridică se caracterizează deci prin:

• Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei.

• Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de persoane.

• Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o dispoziţie care trebuie aplicată, la nevoie, prin intervenţia forţei de constrângere a autorităţii publice.

• Validitate, acesta insemnând pe de o parte existenţa ca atare a normei, iar pe de altă parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Cu alte cuvinte, norma trebuie să fie în vigoare şi să existe un act legal al emiterii ei.

• Coercibilitate. Dacă în principiu norma este reprezentată de bună voie, prin esenţa sa însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forţa.

După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în:

• Norme imperative sau categorice sunt normele de la dispoziţia cărora nu se admite nici o derogare, sub sancţiune.

• Norme pemisive sau dispozitive sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea de a-şi alege comportarea în ipoteza dată.

Elementele normei juridice sunt:

• Ipoteză

• Dispoziţie

• Sancţiune

Izvoarele de drept

Principalul izvor formal de drept este actul normativ, adică actul autorităţii publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin noţiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de stat.

Legile sunt de trei categorii:

• Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile şi atribuţiile puterilor în stat, formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

• Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului, sistemul electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea administrativă a teritoriului.

• Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementând cele mai variate relaţii sociale.

Drept public

Caracteristic dreptului public este raportul de subordonare dintre subiectele raportului juridic.

• Drept penal – reglementează relaţiile dintre individ şi societate, individ ca membru al societăţii organizate (în stat) şi societatea în întregul ei (statul). Dreptul penal prin Codul Penal şi alte legi stabileşte care din acţiunile sau inacţiunile oamenilor au caracter penal şi astfel necesită o tragere la răspundere a personei sau persoanelor care se fac vinovate.

• Drept procesual penal – reglementează modul de desfăşurare a proceselor cu caracter penal în instanţă

• Drept constituţional – reglementează organizarea etatică a statului

• Drept administrativ- totalitate de norme juridice şi principii de drept, care se referă la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice.

• Drept financiar- reglementează politica financiar fiscală statului

• Drept bancar- reglementează activitatea băncilor şi a altor instituţii de credit

• Drept internaţional public – reglementează raporturile juridice la nivel de stat

Drept privat

Raporturile de drept privat sunt caracterizate de o egalitate a subiectelor raportului juridic.

• Drept civil- reglementează raporturile patrimoniale si nepatrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, unele raporturi personale legate de individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective, în calitatea lor de participante la raporturile juridice civile.

• Drept procesual civil – reglementează modul de desfăşurare a proceselor în instanţă, altele decât cele cu caracter penal.

• Drept comercial- este definit ca fiind o ramură a dreptului privat, cuprinzând ansamblul reglementărilor privind relaţiile sociale cu caracter de comercialitate. Obiectul dreptului comercial este raportul juridic comercial, adică o relaţie socială formată pe baza unei norme juridice comerciale şi în care participanţii devin titulari de drepturi şi obligaţii comerciale şi a căror poziţie juridică este egală.

• Dreptul muncii- cuprinde normele juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între patroni (persoane fizice sau persoane juridice) şi salariaţii care prestează muncă sub autoritatea lor. Izvorul acestor relaţii îl constituie contractul individual de muncă.

• Dreptul familiei – cuprinde norme de reglementare a relaţiilor sociale ce au la bază familia

• Dreptul proprietăţii intelectuale – reglementează dreptul de autor şi alte drepturi conexe, dreptul de proprietate industrială, precum şi alte relaţii sociale ce ţin de domeniul proprietăţii intelectuale

• Drept internaţional privat – reglementează raporturile juridice dintre persoane fizice sau juridice ce au în componenţă un element de extraneitate.

• Dreptul comerţului internaţional – reglementează raporturile juridice dintre comercianţi cu caracter de internaţionalitate

În România, avocatul este persoana licenţiată în ştiinte juridice care, ulterior, este admisă în profesie, în baza unui examen organizat de baroul în care intenţionează să profeseze. După admiterea în profesie, avocatul poartă titlul profesional de avocat stagiar, urmând a fi înscris pe Tabloul avocaţilor stagiari. La înscrierea în barou, avocatul depune un jurământ într-un cadru solemn. După efectuarea stagiului obligatoriu de 2 ani, avocatul stagiar trebuie să susţină un examen de definitivat organizat de barou, în urma căruia avocatul este înscris pe Tabloul avocaţilor definitivi.

În principal, activitatea avocatului se realizează prin consultaţii cu caracter juridic şi prin asistenţă sau reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie.

În exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic. El promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.

Deşi avocaţii au o formare juridică generală, complexitatea tot mai mare a aspectelor de drept, generată de evoluţia societăţii, a impus specializarea acestora pe diferite ramuri de drept (drept comercial, drept civil, drept penal, drept fiscal etc) sau pe categorii de activităţi:

• avocaţi de consultanţă care acordă consultaţii cu caracter juridic;

• avocaţi pledanţi care asistă sau reprezintă persoanele fizice sau juridice în faţa instanţelor judecătoreşti.

//

Avocatura în România

Dobândirea calităţii de avocat

În România, primirea în profesie se obţine numai pe baza unui examen organizat de barou.

La începutul exercitării profesiei, avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar. După efectuarea stagiului, avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.

Încetarea calităţii de avocat

Calitatea de avocat încetează prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară sau dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.

Nedemnitatea profesională

Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească, cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară şi falitul fraudulos, chiar reabilitat.

Incompatibilităţi şi compatibilităţi

Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cuactivitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat, cu ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri şi cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene, cu activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior, cu activitatea literară şi publicistică, cu calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.

Activităţile avocatului

1. consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

2. asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice;

3. redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;

4. asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

5. apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

6. activităţi de mediere;

7. activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;

8. stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

Onorariul avocatului şi modul de stabilire al acestuia

Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul să perceapă un onorariu. Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei. Legea română interzice fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi. Onorariile sunt stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:

1. timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client;

2. natura, noutatea şi dificultatea cazului;

3. importanţa intereselor în cauză;

4. împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare;

5. notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;

6. conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului;

7. avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat;

8. situaţia financiară a clientului;

9. constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Onorariile pot fi stabilite astfel:

1. onorarii orare;

2. onorarii fixe (forfetare);

3. onorarii de succes;

4. onorarii formate din combinarea criteriilor de mai sus;

Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care o prestează clientului

Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează sau, după caz, le prestează clientului.

Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.

Este interzis avocatului să-şi fixeze onorariile în baza unui pact “de quota litis”. Pactul “de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. De asemenea, sunt interzise onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor “aporturi din afacere” (activitatea juridică realizată de către avocat).

Formele de exercitare a profesiei de avocat

Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere:

• cabinete individuale (“CI”);

• cabinete asociate (“CA”);

• societăţi civile profesionale (nu există o practică unitară, folosindu-se următoarele prescurtări: “SCPA” sau “SCA”; de asemenea, este des întâlnită expresia “Societate de Avocaţi”);

• societăţi civile profesionale cu răspundere limitată (“SCPRL”).

În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.

Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei; drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează caracterul personal şi nu pot fi cedate. În mod corespunzător cabinetele individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale. Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi tehnico-economice în vederea exercitării profesiei şi îşi păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii.

Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi salarizaţi. Societatea civilă profesională şi avocaţii care profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare.

Avocatul nu îşi poate exercita profesia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.

Organizarea profesiei de avocat

Profesia de avocat este o profesie liberală care poate fi exercită numai de către avocaţii înscrişi în Tabloul avocaţilor întocmit de baroul din care fac parte. Un avocat nu poate fi înscris decât într-un singur barou şi nu-şi poate exercita concomitent activitatea în două sau mai multe forme de exercitare a profesiei. De asemenea, legea interzice exercitarea oricărei activităţi specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe Tabloul avocaţilor sau de către o altă persoană juridică cu excepţia societăţii civile profesionale de avocaţi cu răspundere limitată.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un barou care este persoană juridică de interes public. Baroul este constituit din toţi avocaţii înscrişi pe Tabloul avocaţilor, care au sediul profesional principal în localităţile de pe raza acestuia. Toate barourile din România, constituite potrivit legilor privind profesia de avocat, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Avocatura în alte ţări

Franţa

În Franţa, avocatul este, la fel ca în sistemul român, o persoană licenţiată în drept şi care, ulterior, este înscrisă într-un barou. Accesul în profesie presupune promovarea unui examen de admitere într-un “Centru regional de formare profesională a avocaţilor”. De asemenea, poate accede în profesie persoana care a exercitat o altă profesie juridică o anumită perioadă de timp (în cazul juriştilor este vorba de o perioadă de 8 ani). În prezent, în Franţa îşi desfăşoară activitatea aproximativ 50.000 de avocaţi, repartizaţi în 181 de barouri, cel mai numeros fiind Baroul din Paris

Istorie

Grecia Antică

Primii oameni care ar putea fi numiţi “avocaţi” au fost probabil oratorii din vechia Atena. De altfel, primii oratorii atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. În primul rând, exista o regulă că oamenii trebuiau să-şi pledeze singuri cauza, regulă care a început să fie eludată datorită tendinţei de creştere a cazurilor în care oamenii cereau asistenţa unui “prieten”. Din fericire, pe la jumatatea secolului 5 î.Hr., atenienii puteau să solicite formal unui prieten să-l asiste. În al doilea rând, un obstacol mult mai serios, pe care oratorii atenieni nu au reuşit niciodată să-l depăşească complet, a fost regula că nimeni nu putea percepe un onorariu pentru a pleda în cauza altuia. Această lege a fost ignorată serios în practică, dar nu a fost niciodată abrogată, drept urmare oratorii nu au putut niciodată să se prezinte ca jurişti sau experţi. Ei au trebuit să menţină ficţiunea juridică că ei sunt doar nişte cetăţeni care ajută cu generozitate un prieten pe gratis şi de aceea nu au putut niciodată să se organizeze într-o adevărată profesie — cu asociaţii profesionale şi titluri şi toate celelalte atribute — ca la asociaţiile moderne. De aceea, vorbind în sensul strict al definiţiei de avocat, primii avocaţi aveau să fie oratorii din Roma Antică.

La începuturile Romei Antice

O lege din anul 204 î.Hr. interzicea avocaţilor romani să perceapă onorarii, dar această lege a fost serios ignorată în practică. Legea referitoare la restricţia asupra onorariilor a fost abolită de Împaratul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie şi a permis avocaţilor romani să devină primii avocaţi care puteau practica public — dar a impus un onorariu maximal de 10.000 sesterţi.

În mod asemănător cu contemporanii lor greci, primii avocaţi romani aveau pregătire in retorică, nu în ştiinte juridice, la fel ca şi judecătorii in faţa cărora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialişti în drept, cunoscuţi sub denumirea de jurisconsulţi (iuris consulti). Jurisconsulţii erau oameni bogaţi pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de bază din care să trăiască. Ei dădeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drpt la toţi cei cărora solicitau astfel de servicii (practică cunoscută ca publice respondere). Devenise o rutină ca judecatorii romani şi guvernatorii să ceară sfatul unui consiliu de jurisconsulţi înainte de a lua o decizie, iar avocaţii şi oamenii obişnuiţi, de asemenea, obişnuiau să meargă la jurisconsulţi pentru opinii juridice. De aceea, romanii au fost primii care au avut o care au avut o clasă socială care să se gândească la probleme juridice, şi de aceea dreptul roman a devenit aşa de “precis, detaliat şi tehnic.”

În timpul Republicii şi al Imperiului

În timpul Republicii şi, mai tărziu, în timpul Imperiului roman, jurisconsulţii şi avocaţii nu aveau o reglementare legală, primii fiind amatori, iar ultimii fiind, tehnic, în ilegalitate. Orice persoană se putea autointitula avocat sau expert în drept, astfel că numai pe baza reputaţia personale a acestuia, oamenii puteau să-l creadă sau nu. Acest lucru s-a schimbat odată cu legalizizarea profesiei de avocat facută de Claudius. Odata cu inceputul Imperiului Bizantin, profesia juridică a fost bine înfiinţată, reglementată în detaliu şi precis stratificată. Centralizarea şi birocratizarea profesiei a fost aparent graduală la început, dar accelerată în timpul Împăratului Hadrian. De asemenea, jurisconsulţii au intrat în declin în perioada imperiului.

Conform lui Fritz Schulz, “în secolul patru lucrurile sau schimbat, iar avocaţii romani au devenit avocaţi în adevăratul sens al cuvântului.” De exemplu, în secolul patru avocaţii trebuiau să facă parte dintr-un barou de pe langă o instantă de judecată pentru a pleda în faţa unui judecător din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanţă, existând şi alte restricţii (modificate în funcţie de împărat) referitoare la numarul de avocaţi de pe lângă o anumită instanţă de judecată. În anii 380, avocaţii studiau dreptul ca materie suplimentară la retorică (de aceea reducându-se necesitatea pentru o clasă separată de jurisconsulţi); în anul 460, Împaratul Leo a impus regula ca cei care vor să fie admişi în profesie să aducă o recomadare de la profesorii săi; în secolul şase, pentru admitere în profesie era cerută urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani . Onorariul maximal impus de Claudius a rămas în vigoare pe perioada Imperiului Bizantin, fiind evaluat la 100 solidi. Desigur, acesta a fost serios eludat, fie prin cereri de acoperire a cheltuielilor, fie prin tranzacţii sub rosa barter, ultima fiind chiar cauză de suspendare din barou.

Notarii (tabelliones) au apărut in ultima perioada a Imperiului Roman. Ca şi urmaşii lor din perioada modernă, aceştia erau responsabili de redactarea testamentelor, a actelor referitoare la transferul de proprietate şi posesie, precum şi a contractelor. Ei erau omniprezenţi şi aproape orice sat avea câte unul. In perioada romană, notarii erau consideraţi a fi inferiori avocaţilor şi jurisconsulţilor. Notarii romani nu aveau pregătire în drept, aceştia fiind intelectuali mediocrii care au deprins tranzacţiile mai simple.

Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman de Vest şi la începutul instaurării Evului Mediu, profesia de avocat in Europa de Vest a decăzut. Astfel cum James Brundage a explicat: “Până în anii 1140, nimeni nu putea fi descris corespunzător ca un avocat care exercită această îndeletnicire ca profesie în sesul modern al termenului de ‘profesie.’ ” Cu toate acestea, începând cu anul 1150, un numar mic dar crescând de oameni au devenit experţi în Dreptul canonic dar numai ca avantaj al practicării unor îndeletniciri cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice.^[29] Oricum, din 1190 pana în 1230, a avut loc o schimbare crucială în care câţiva oameni au inceput sa practice dreptul canonic a profesie in sine.

Revenirea profesiei a fost marcată de eforturile bisericii şi statului de a reglementa-o. În 1231 două concilii locale franceze au dictat ca avocaţii să depună un jurământ de admitere înainte de a practica în faţa instanţele bisericeşti din regiunea lor şi un jurământ similar a fost promulgat printr-un legat papal în London în 1237. Pe parcursul aceleiaşi decade, Frederick II, împăratul Regatului Siciliei, a impus un jurământ similar în instanţele civile. Din 1250 un nucleu al profesie a fost clar stabilit. Noul trend spre profesionalizare a culminat într-o propunere la Al doilea Conciliu de la Lion din 1275 ca toate instanţele bisericeşti să ceară un jurămând de admitere in profesie. Deşi nu a fost adoptată de către conciliu, a avut mare influenţă în multe instanţe bisericeşti din toată Europa. Instanţele civile din Anglia au aderat, de asemenea, la acest trend de profesionalizare; în 1275 a intrat în vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocaţii vinovaţi de fraudă, iar în 1280 preşedintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere în profesie, incluzând depunerea unui jurământ.

Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o.
Lumina ducând-o
Celor din morminte!

Mihai Eminescu

Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel:

Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;
Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;
Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor;
Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;
Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune;
Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;
Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;
Daţi inamicului fete şi băieţi tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile;
Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
ăceţi-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, loviţi.

Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.

Sun Tzu
general chinez, părinte al ştiinţei militare
(sec. IV î. Hr.)

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”“Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscuta determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini].
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”NN[oapte şi prin surprindere”m admis legiuiri străine”i străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia?” bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern” E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată”[. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă nstituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruaseai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse Astfel, teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”
Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”[
Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie””Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patrioticTrădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii si proştii – administratori ai statului român Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”[untem datori să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”re, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţăriiÎn cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte[] e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât – pe n.n. – o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată“Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul <> (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”tutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”]. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic “Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)]…”Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. – de ieri-alaltăieri/apărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă “Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”]… ”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română] scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”], “sărăcia şi urmările ei morale – asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”]…”Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”` “Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie]… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”], “că fiecărui drept îi corespunde o datorie”[ şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că <> nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”[
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”], căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”] …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei]…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism]…”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat[] ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani[66], când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”[].
“Eşti <> de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”…”Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat]…”Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”[, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare]. Iar poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”…Căci, “poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi]…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”]; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor – ale plebei de sus cum zicem noi – sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială – fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabil㔓Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.) intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin]. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit (şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti <>, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială…”Străini superpuşi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”[de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie“Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”

Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât].
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”[ “Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui “Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi românCeea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor <> şi ar condamna, astfel, pe mulţi <> subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare], ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”[
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neaparăte una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă…“A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii “Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune (nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget “Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”“Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”
“Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca si pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii…”Prin legi practice trebuie să (li n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulitaţilorcăci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi gradată“dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse]…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter“căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura“Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (conducătoare în stat n.n.) a unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, “ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin

Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios “La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri], unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna <>, cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă” “Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”Şi, întrucât, “demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice]: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că “fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale]. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia iar “politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii …”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea.O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii <> ai republicei universale, care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie]. “În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politic㔓Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”“Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”
Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”

Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Dar din cenuşă reînvie iară
El moare azi, în forma-i, dar ideea
Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.

Bătrânul Phoenix arde în văpaie
şi din cenuşa proprie renaşte
Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,
Îi trebui lina vântului bătaie.

Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,
Ca Phoenix care arde blând în pară
Pierind în vânt ca glasul care zboară,
Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.

Geniul militar al lui Stefan reiese din intalnirea directa cu armata vrasmasa. Soldatii sai imbarbatati nu fug asemeni polonilor care incerca sa scape cu viata. Se poate observa cat de important a fost discursul domnitorului. Lupta este descrisa intr-un mod exceptional: armata lui Albert este invinsa sub indrumarea lui Stefan si insasi marele crai este nevoit sa fuga pentru a-si salva viata, renuntand momentan la visele lui de stapanitor al lumii. “Asa scrie romanul a sale fapte mari,Cu feru-n brazda neagra!…Romanul astazi arePamantul sau drept carte si pluguri carturari.Aici pe unde astazi e numai camp, otrava,Umbri-se-vor urmasii sub Rosia Dumbrava!” 6Poetul a incercat sa redea in “Dumbrava Rosie” cateva din insusirile domnului Moldovei. Daca a izbutit, nimeni nu poate spune cu exactitate. Fiecare cititor simte acest lucru in sufletul sau. Insa poemul lui Alecsandri ramane unul dintre cele mai importante legende care redau o parte din faptele lui Stefan cel Mare.Printre toate creatile literare dedicate lui Stefan cel Mare, cele scrise de Mihail Sadoveanu ocupa un loc de seama. Prozatorul imbogateste imaginea lui Stefan cu o dimeniune noua, viata interioara, evocarea miscarilor sufletesti. Opera cea mai importanta, o adevarata epopee, este romanul in trei volume “Fratii Jderi”.La baza romanului stă o vastă documentaţie. Romancierul a consultat cronicile moldovene ale lui Neculce si Ureche. Din cronica lui Neculce a reţinut mai ales legendele, în care era evocată figura domnitorului, legende grupate în “O samă de cuvinte”. De asemenea a mai consultat “Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Romancierul a mai avut în vedere şi lucrările înaintaşilor săi, care evocau figura lui Ştefan cel Mare: Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu.In primavara anului 1469 Stefan este asteptat de o mare multime de oameni la manastirea Neamtului. In intampinarea voievodului au venit oameni din toate partile, dornici sa-l vada pe cel pe care l-au ales domnitor pe campia de la Drieptate. Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vesteste ca alaiul domnesc se apropie. Domnitorul se arata poporului cu inima deschisa, politica voievodului se baza pe increderea ce i-o aratau acesti oameni. De aceea el prefera sa se afle in mijlocul narodului care l-a facut domnitor. Ingaduitor cu oamenii, acesta accepta sa devina nasul unui copil nascut de mama sa in timp ce voievodul se adresa supusilor.Ionut va fi destinat, din porunca domneasca, uceniciei la curte pe langa oamenii de arme, pentru a deprinde mestesugul strategiei si a se obisnui cu greutatile vietii de ostean. Aceasta este semnificatia primului volum al trilogiei. Scoala razboiului este in realitate scoala vietii, caci, impresurata de dusmani, tara trebuie aparata.Figura domnitorului este vazuta in momente caracteristice : calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea sau examinandu-si o.
Tara Moldovei cunoaste belsug de roade si vanat. Renumele cailor a trecut peste hotare. Despre faimosul Catalan se spune ca, asemenea cailor din basme, poarta noroc domnitorului – si dusmanii stiu asta. Se si zvoneste ca niste iscoade ar incerca sa rapeasca din grajdurile de la Timis calul alb cu tinta in frunte al lui Voda. Dar comisul cel batran si Simion, impreuna cu altii, descopera la timp pe vrajmas.Ionut freamata pentru frumoasa jupaneata Nasta, fiica unui boier din tara de sus, de care se simte atras si tanarul sau prieten Alexandru, vlastar domenesc si frate de cruce. Invazia tatarilor pune capat dragostei, caci, luata in surghin, jupanita Nasta va fi inchisa intre zidurile Cetatii Albe. Dand dovada de eroism, angajat intr-o lupta disperata, Ionut nu reuseste totusi s-o descopere. Tanara fata nu mai era acolo. Cuprinsa de mahnire se aruncase in mare din corabia ce-o ducea la Stambul.Stefan gaseste timp, in ciuda razboaielor, sa-si refaca viata de familie. Cateva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate casatoriei cu Maria de Mangop, coboratoare din imparatii bizantini. Pe alt plan se desfasoara dragostea dintre Simon Jder si sprintena Marusca, fiica tainuita a domnitorului. Rapita de jitnicerul Niculaies Albu, nepot al unui boier fugit la lesi, Marusca e dusa cu sila in Lehia. In tentativa reusita de a o salva pe Marusca Jderii isi arata inca o data iscusinta.De o parte e prezentat si cadrul natural, de o frumusete mareata. Voievodul participa la o vanatoare domneasca la Izvorul Alb, cautand nu atat vanatul obisnuit cat singuratatea unde salasluieste bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi traditii.Tara Moldovei statea de veghe. Trimis de domnul sau, Ionut a patruns in tainele politicii otomane, aducand de la Constantinopol stiri pretioase despre intentiile expansioniste ale Sultanului. Stefan Voda si tara vor infrunta, in ce-l de-al treilea volum, « Oamenii Mariei Sale », pericolul turcesc. Toata tara ia parte la lupta, direct sau indirect; ostirea moldoveneasca rezistand impotriva mult mai numeroasei armate turcesti, formata din luptatori de profesie, mercenari. Batalia de la Vaslui din 1475 demonstreaza ca nu multimea luptatorilor, ci patriotismul hotaraste victoria. Explicatia victoriei lui Stefan consta in sprijinul nepretuit din partea poporului. Dand pamant taranilor, facandu-i razesi, (eliberarea din iobagie), domnitorul si-a asigurat osteni devotati : oamenii Mariei Sale.In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : « Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ». Sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea si generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste.
In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. « Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. » Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.Tara bantuita si saracita de tradatori trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. “El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. » Aceste cuvinte exprima esenta portretului.Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan este mitizat. El are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheaţă toţi. Este drept şi cinstit şi puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleşi cu grijă în rânduiala ce o instaurează în ţară. Sadoveanu vede în Ştefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit şi cel mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”; dar, în acelaşi timp îi menţine într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalte personaje, prin poveştile şi întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalţe deasupra celorlalţi. Ştefan cel Mare este un om al Renaşterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forţă coordonatoare a realităţii. Înfăptuieşte ordinea în planul uman dar şi la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învăţat dar şi atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este, un personaj justiţiar instaurând în Moldova siguranţa şi spiritul dreptăţii.In 1912, literatura lui Stefan se imbogateste cu o opera de mare insemnatate, drama istorica “Apus de soare” a lui Barbu Stefanescu Delavrancea. Voievodul privit intr-o viziune moderna este un mare erou politic, o incarnare a Moldovei, a statului sau. Spre a infatisa epoca lui Stefan cel Mare scriitorul avea nevoie sa traiasca in acea perioada pe care avea sa o descrie. Principala sursa de informatie a lui Delavrancea au constituit-o “Letopisetele moldovenesti” publicate de Mihail Kogalniceanu si, in primul rand, cronica lui Grigore Ureche. De acolo a imprumutat stirile privitoare la portretul moral al lui Stefan. In “Apus de soare” Stefan a ajuns batran, tarandu-si tot mai anevoie piciorul ranit, cu multi ani in urma la cucerirea Chiliei. Isi da seama ca i-au slabit puterile, ca trupul sau nu mai e al viteazului domnitor care a condus luptele de la Razboieni si de la Podul Inalt. Dar sufletul i-a ramas tanar astfel pornind la lupta ori de cate ori este nevoi, uitand de rana si de guta care i-l suparau. Omul a imbatranit, a pierdut admirabila lui forta fizica de altadata, in timp ce domnul si-a pastrat intacta tineretea firii, a indemnurilor spre binele tarii si al obstii. Lupta dintre fizic si psihic poate fi considerata conflictul intern al operei.
Stefan cel Mare apare in piesa lui Delavrancea ca tipul desavarsit al domnitorului cu dragoste de tara, drept, intelept si viteaz, care s-a sprijinit in politica sa pe mica boierime si pe oamenii simplii: pe tarani. Aceasta este imaginea pe care au transmis-o veacuri de randul legendele si traditiile populare. El intreprinde expeditia din Pocutia, de unde se intoarce cu ranile sangerande si cu primele semne vizibile ale dramei sale. Acesta incepe sa realizeze ca sfarsitul sau se apropie. Astfel incepe sa-si aminteasca melancolic de o iubire din tinerete si il trimite pe Rares sa afle adevarul ca e frate cu Oana si deci fiu al domnului. Stefan abia se mai sprijina in sabie, mantia o simte grea pe umeri iar puterile-i erau istovite. Insa isi impune vointa ramanand treaz in timpul operatiei, veghind cu grija destinul tarii. Conflictul psihologic se observa atunci cand Stefan afla de uneltirile lui Ulea, adica de indata ce izbucneste si conflictul social. Boierii complotisti se izoleaza inca din actul I, cand la Sfatul Domnesc, ce are loc in legatura cu Pocutia, ei incearca sa invoce sanatatea subreda a voievodului, indemnandu-l sa renunte la o noua batalie. Orbiti de dorinta de a pune mana pe putere si convinsi ca rana va grabi sfarsitul lui Stefan, ei vorbesc de domn ca de o persoana a trecutului. Din discutia lor intelegem limpede linia politicii lui Stefan, indreptata impotriva marii boierimi. Boierii nu-i pot ierta domnului simpatia pentru razasime si in general pentru oamenii cu merite pe care-i ridicase in rang:“Dragan: A fost bun…nu zic…Stavar: Si drept…Dragan: Cu tara, da…Stavar: Pe noi ne-a cam scurtat…Dragan: Boier, razas, taran supus, era totuna in fata lui.Stavar: Mosiile le impartea numai la ostasi…” 77. op. cit. Barbu Delavrancea — Teatru, 1969, Editura Tineretului, p. 45Visurile celor trei de a instala o « epitropie », adica de a prelua puterea dupa moartea lui Stefan, sunt insa spulberate in curand. Fara sa vrea Oana, aflata intr-un coridor din apropiere, ascultase planul razvratitilor si-l aduse la cunostinta voievodului.Porniti sa-si teasa urzelile pana la capat, uneltitorii actioneaza din umbra. Ulea, pretextand ca este bolnav, nu se arata la Sfatul Domnesc adunat in vederea inscaunarii lui Bogdan. Stefan, care aflase intentile lor tradatoare, ii tine sub ochi si se multumeste a face apropouri subtile. Boierii insa nu se linistesc. Ei fac agitatie in favoarea lui Stefanita care era inca minor. Inca o data domnul invinge slabiciunile si neputintele omului, ridicandu-se din pat si, de aceasta data, ucigandu-i cu mana sa pe uneltitori. Era ultimul act de dreptate pe care-l infaptuia spre a-si consolida testamentul sau politic.« Apus de soare » ni se infatiseaza ca poemul in care patriotismul intruchipat in figura lui Stefan cel Mare atinge in cateva momente apogeul. Delavrancea demonstreaza ca desi corpul, fizicul se detelioreaza, spiritul ramane vesnic tanar si gata de actiune.In ziua de 2 iulie 1504, intr-o Marti, Stefan inceta din viata, dupa ce mai intai hotarase ca urmas la tron pe fiul sau Bogdan Vlad. Insotit de dregatori, de toata curtea si de mare multime de popor, care simtea ca a pierdut pe cel mai mare conducator al ei, a fost purtat trupul eroului spre manastirea Putna unde si astazi se odihneste. « Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batraneti… ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor vostrii si a urmasilor urmasilor vostrii, in veacul vecilor.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
.Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt suror
i,Cum treci frumos prin viată,Cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat …
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars in noi
.Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea
.Învaţă de la soare că vremea să-ţi cunoşti
.Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei
.Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa
.Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor
.Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care trec
iSă-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

Mihai Eminescu – intre atac la persoana si asasinare

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din România anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national român”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist român”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa «Doina». Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.
Calomnierea (atac la persoana)
Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam în apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea înfaptui, însa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, întrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la români. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Românul” (sic!), care se afla în polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca în curind vom putea anunta deplina sa însanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, în care spunea: “Cu începere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este încredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa româneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea înca nici un motiv, nici o explicatie asupra îmbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o grava boala. Ne place însa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o îndeplinea în cadrul “Timpului” era cea de… jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau în aplicare. Pe de alta parte, însa, se stie ca Eminescu era, în acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati în… aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste, dar numai partial. Eminescu îsi “iese din minti”, Ventura îl paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta în acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa îsi revina în fire. Ventura era redactorul ziarului “L’Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti români autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre România a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut în totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la începutul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de înflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi României, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat în sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central în aceasta Societate îl avea Eminescu. Iata ca România se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, împreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa îi ceara personal “scuze” împaratului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se întimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste însa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. În luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica în facsimil. În numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca în aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet – acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care încercase, înca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însa cei doi prieteni sositi în graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, întrucit fusese deja implicat în evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o îndoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase… politia de existenta “nebunului”, se retrage acum în ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine îl face «nebun» pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, încearca sa se apere si el, spunind ca “…este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care în plus… nici nu îl vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra într-o polemica puternica, însa raul era deja facut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei îl îndeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe sa discute deschis problema “nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, între care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii românesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina în zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal în care sint de parere ca “boala fiind în recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte.

LEGEA MINISTERELOR
.. În orice minister exista un grupsor de oameni care muncesc, dar ei
nu pot fi gasiti decît foarte greu.

LEGEA LUI PAUL VALÉRY
.. “Politica este arta de a-i împiedica pe oameni sa se amestece în
treburile care-i privesc.”

PRINCIPIUL MINISTRILOR DE FINANTE AI ROMÂNIEI DE “TRANZITIE”
.. Regula e ca impozitul trebuie sa fie mai mic decît salariul. Dar
viata ne obliga la concesii.

LEGEA FONDULUI FUNCIAR
.. Pamîntul e ca lumina: se distribuie, dar nu se împarte.

LEGEA LEGILOR MULTE
.. O retea deasa de legi e pentru escroci ca plasa pentru acrobati.

DILEMA PETRU DUMITRIU
.. Ce e mai greu: un kg de pîine amara a exilului sau un kg de salam cu
soia?

ALTERNATIVA FATALISTA
.. Ori cu totii sa muriti, ori cu totii sa scapam!

IPOTEZA FUNAR
.. Maghiarul e un român stricat. Noi trebuie sa-l reparam.

APORIA* DISTRIBUIRII SPATIULUI
.. a) Este loc sub soare pentru toata lumea. b) Inutil, pentru ca toata
lumea vrea la umbra.

LEGEA CIOCOIRII
.. Un cap ridicat la putere devine patrat.

DILEMA TÖKES
.. Îi dai ungurului dreptul, el vrea si stîngul.

AXIOMA LIBERALA
.. Tot ce e de stat — sta.

REGULAMENTUL ASTRONOMIC AL LUI ION DINCA TELEAGA
.. Orice miscare de revolutie care nu asculta de niste legi trebuie
bagata la zdup.

CONSTANTA PRUTEANU
.. Toata lumea a tras: armata — în unii, securitatea — în altii,
justitia — de timp, nomenclatura — foloase, poporul — nadejde.

TEOREMA NOSTALGICA
.. O dreapta nu poate sa fie paralela cu o stînga.

LEGEA PESIMISTA A TRANZITIEI
.. Drumul spre Mai Bine
trece prin Foarte Prost si se înfunda acolo.

LEGEA OPTIMISTA A TRANZITIEI
.. Drumul spre Mai Bine trece prin noi. Ramîn cicatricile.

LEGEA CEA MAI OPTIMISTA A TRANZITIEI (SOLUTIA FINALA)
.. Drumul spre Mai Bine trece prin noi. Ramîn ei.

LEGEA SIMPLA A CASELOR NATIONALIZATE
.. Cui are, nu i se va lua. Cui n-are, nu i se va da.

LEGE ELECTORALA
.. Urna scapa turma.

STRAVECHEA REGULA A INFORMATORULUI
.. Torna, torna, fratre!

LEGEA SUPRAPUNERII
.. PE vremuri, voi. SUB vremuri, noi.

VECHEA LEGE PARLAMENTAR-GUVERNAMENTALA A LICHIDELOR, FLUIDELOR,
VÎSCOASELOR SI LIPICIOASELOR
.. Daca nu curge, pica. Cît curge, nu pica.

VARIANTA FOLCLORICA (PARDON!)
.. În legatura cu coruptia, multor factori de decizie li se corupe în 14..

LEGEA CIRCULATIEI
.. Drumul cel mai scurt între doua gropi trece întotdeauna printr-o groapa.

LEGEA DE BAZA A LUI MURPHY, CU APLICATIE
LA 1989
.. Orice începe bine, sfîrseste rau. Orice începe rau, sfîrseste si mai rau.

AMENDAMENTUL PRUTEANU LA ENUNTUL ANTERIOR
.. Nenorocirea e ca pîna sa ÎNCEAPA ceva, te ia naiba.

CONSTANTA PUTERII sau PRINCIPIUL TITIREZULUI
.. Ca sa ramîi în picioare, trebuie sa fii învîrtit.

DECRETUL EMBLEMEI
.. Emblema vremurilor noi este secera si ciolanul 1.

LEGEA LENEI UNIVERSALE
.. Nimic nu merita sa… (CASCAT)

PRINCIPIUL FANUSIAN ATARAXIC
.. “Munca îl înnobileaza pe om, dar nici lenea n-a omorît pe
nimeni.”

LEGEA PRIVATIZARII
.. Daca din ceva scoti ceva, te poate prinde; mai bine iei cu totul.

REGULA PARTIDELOR
.. Unde nu e cap, sunt multe aripi.

PROPORTIONALITATEA NOSTALGICA
.. Înainte era bine. Înapoi era si mai bine.

POSTULATUL OPORTUNISTULUI
.. Izmenirea * e indispensabila.

OBSERVATIA OPOZITIEI LA LEGEA GRAVITATIEI
.. “Toate lucrurile
cad în jos” — dar, din pacate, nu se precizeaza
CÎND.

AXIOMA BEZNELOR
.. Viteza întunericului este riguros egala cu cea a luminii, cînd nu e
chiar mai mare.

Acestea sunt noile legi ale lui Murphy. N-aveti decît sa nu le
respectati. Putin le pasa LOR. AVE!
Posted in Fun Tagged: ale, avocati, george, legile, lui, murphy, pruteanu, zoita ]]> http://avocatizoita.wordpress.com/2009/07/24/legile-lui-murphy-ale-lui-george-pruteanu/feed/ 0 Alex http://avocatizoita.wordpress.com/2009/07/24/banc/ http://avocatizoita.wordpress.com/2009/07/24/banc/#comments Fri, 24 Jul 2009 08:09:55 +0000 Av. Zoita http://avocatizoita.wordpress.com/?p=87 ]]> Sotul tocmai termina de citit “Barbatul casei”, o carte care ii invata pe barbati cum sa se impuna in relatia cu sotia. Vine direct la nevasta-sa si,

proptindu-se in fata ei, ii spune :

- De acum inainte sa-ti intre in cap ca eu sunt barbatul in casa asta si cuvintul meu e lege!!! Ai inteles? Acum vreau sa-mi prepari cina, sa ma

servesti, dupa care vreau ceva la desert. Dupa ce mananc, te duci sa-mi pregatesti baia, ca sa ma relaxez. Dupa baie, ghici cine ma

imbraca si imi face freza!!??

Nevasta ii raspunde:

- Aia de la pompe funebre?!