Avocat

În România, avocatul este persoana licenţiată în ştiinte juridice care, ulterior, este admisă în profesie, în baza unui examen organizat de baroul în care intenţionează să profeseze. După admiterea în profesie, avocatul poartă titlul profesional de avocat stagiar, urmând a fi înscris pe Tabloul avocaţilor stagiari. La înscrierea în barou, avocatul depune un jurământ într-un cadru solemn. După efectuarea stagiului obligatoriu de 2 ani, avocatul stagiar trebuie să susţină un examen de definitivat organizat de barou, în urma căruia avocatul este înscris pe Tabloul avocaţilor definitivi.

În principal, activitatea avocatului se realizează prin consultaţii cu caracter juridic şi prin asistenţă sau reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie.

În exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic. El promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.

Deşi avocaţii au o formare juridică generală, complexitatea tot mai mare a aspectelor de drept, generată de evoluţia societăţii, a impus specializarea acestora pe diferite ramuri de drept (drept comercial, drept civil, drept penal, drept fiscal etc) sau pe categorii de activităţi:

• avocaţi de consultanţă care acordă consultaţii cu caracter juridic;

• avocaţi pledanţi care asistă sau reprezintă persoanele fizice sau juridice în faţa instanţelor judecătoreşti.

Cuprins 1 Avocatura în România 1.1 Dobândirea calităţii de avocat 1.2 Încetarea calităţii de avocat 1.3 Nedemnitatea profesională 1.4 Incompatibilităţi şi compatibilităţi 1.5 Activităţile avocatului 1.6 Onorariul avocatului şi modul de stabilire al acestuia 1.7 Formele de exercitare a profesiei de avocat 1.8 Organizarea profesiei de avocat 2 Avocatura în alte ţări 2.1 Franţa 3 Istorie 3.1 Grecia Antică 3.2 La începuturile Romei Antice 3.3 În timpul Republicii şi al Imperiului 3.4 Evul Mediu 4 Referinţe

//

Avocatura în România

Dobândirea calităţii de avocat

În România, primirea în profesie se obţine numai pe baza unui examen organizat de barou.

La începutul exercitării profesiei, avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar. După efectuarea stagiului, avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.

Încetarea calităţii de avocat

Calitatea de avocat încetează prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară sau dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.

Nedemnitatea profesională

Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească, cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară şi falitul fraudulos, chiar reabilitat.

Incompatibilităţi şi compatibilităţi

Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cuactivitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat, cu ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri şi cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene, cu activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior, cu activitatea literară şi publicistică, cu calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.

Activităţile avocatului

1. consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

2. asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice;

3. redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;

4. asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

5. apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

6. activităţi de mediere;

7. activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;

8. stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

Onorariul avocatului şi modul de stabilire al acestuia

Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul să perceapă un onorariu. Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei. Legea română interzice fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi. Onorariile sunt stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:

1. timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client;

2. natura, noutatea şi dificultatea cazului;

3. importanţa intereselor în cauză;

4. împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare;

5. notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;

6. conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului;

7. avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat;

8. situaţia financiară a clientului;

9. constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Onorariile pot fi stabilite astfel:

1. onorarii orare;

2. onorarii fixe (forfetare);

3. onorarii de succes;

4. onorarii formate din combinarea criteriilor de mai sus;

Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care o prestează clientului

Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează sau, după caz, le prestează clientului.

Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.

Este interzis avocatului să-şi fixeze onorariile în baza unui pact “de quota litis”. Pactul “de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. De asemenea, sunt interzise onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor “aporturi din afacere” (activitatea juridică realizată de către avocat).

Formele de exercitare a profesiei de avocat

Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere:

• cabinete individuale (“CI”);

• cabinete asociate (“CA”);

• societăţi civile profesionale (nu există o practică unitară, folosindu-se următoarele prescurtări: “SCPA” sau “SCA”; de asemenea, este des întâlnită expresia “Societate de Avocaţi”);

• societăţi civile profesionale cu răspundere limitată (“SCPRL”).

În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.

Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei; drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează caracterul personal şi nu pot fi cedate. În mod corespunzător cabinetele individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale. Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi tehnico-economice în vederea exercitării profesiei şi îşi păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii.

Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi salarizaţi. Societatea civilă profesională şi avocaţii care profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare.

Avocatul nu îşi poate exercita profesia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.

Organizarea profesiei de avocat

Profesia de avocat este o profesie liberală care poate fi exercită numai de către avocaţii înscrişi în Tabloul avocaţilor întocmit de baroul din care fac parte. Un avocat nu poate fi înscris decât într-un singur barou şi nu-şi poate exercita concomitent activitatea în două sau mai multe forme de exercitare a profesiei. De asemenea, legea interzice exercitarea oricărei activităţi specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe Tabloul avocaţilor sau de către o altă persoană juridică cu excepţia societăţii civile profesionale de avocaţi cu răspundere limitată.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un barou care este persoană juridică de interes public. Baroul este constituit din toţi avocaţii înscrişi pe Tabloul avocaţilor, care au sediul profesional principal în localităţile de pe raza acestuia. Toate barourile din România, constituite potrivit legilor privind profesia de avocat, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Avocatura în alte ţări

Franţa

În Franţa, avocatul este, la fel ca în sistemul român, o persoană licenţiată în drept şi care, ulterior, este înscrisă într-un barou. Accesul în profesie presupune promovarea unui examen de admitere într-un “Centru regional de formare profesională a avocaţilor”. De asemenea, poate accede în profesie persoana care a exercitat o altă profesie juridică o anumită perioadă de timp (în cazul juriştilor este vorba de o perioadă de 8 ani). În prezent, în Franţa îşi desfăşoară activitatea aproximativ 50.000 de avocaţi, repartizaţi în 181 de barouri, cel mai numeros fiind Baroul din Paris

Istorie

Pictură din secolul al 16-lea cu un “notar”, operă a pictorului flamand Quentin Massys.

Grecia Antică

Primii oameni care ar putea fi numiţi “avocaţi” au fost probabil oratorii din vechia Atena. De altfel, primii oratorii atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. În primul rând, exista o regulă că oamenii trebuiau să-şi pledeze singuri cauza, regulă care a început să fie eludată datorită tendinţei de creştere a cazurilor în care oamenii cereau asistenţa unui “prieten”. Din fericire, pe la jumatatea secolului 5 î.Hr., atenienii puteau să solicite formal unui prieten să-l asiste. În al doilea rând, un obstacol mult mai serios, pe care oratorii atenieni nu au reuşit niciodată să-l depăşească complet, a fost regula că nimeni nu putea percepe un onorariu pentru a pleda în cauza altuia. Această lege a fost ignorată serios în practică, dar nu a fost niciodată abrogată, drept urmare oratorii nu au putut niciodată să se prezinte ca jurişti sau experţi. Ei au trebuit să menţină ficţiunea juridică că ei sunt doar nişte cetăţeni care ajută cu generozitate un prieten pe gratis şi de aceea nu au putut niciodată să se organizeze într-o adevărată profesie — cu asociaţii profesionale şi titluri şi toate celelalte atribute — ca la asociaţiile moderne. De aceea, vorbind în sensul strict al definiţiei de avocat, primii avocaţi aveau să fie oratorii din Roma Antică.

La începuturile Romei Antice

O lege din anul 204 î.Hr. interzicea avocaţilor romani să perceapă onorarii, dar această lege a fost serios ignorată în practică. Legea referitoare la restricţia asupra onorariilor a fost abolită de Împaratul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie şi a permis avocaţilor romani să devină primii avocaţi care puteau practica public — dar a impus un onorariu maximal de 10.000 sesterţi.

În mod asemănător cu contemporanii lor greci, primii avocaţi romani aveau pregătire in retorică, nu în ştiinte juridice, la fel ca şi judecătorii in faţa cărora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialişti în drept, cunoscuţi sub denumirea de jurisconsulţi (iuris consulti). Jurisconsulţii erau oameni bogaţi pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de bază din care să trăiască. Ei dădeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drpt la toţi cei cărora solicitau astfel de servicii (practică cunoscută ca publice respondere). Devenise o rutină ca judecatorii romani şi guvernatorii să ceară sfatul unui consiliu de jurisconsulţi înainte de a lua o decizie, iar avocaţii şi oamenii obişnuiţi, de asemenea, obişnuiau să meargă la jurisconsulţi pentru opinii juridice. De aceea, romanii au fost primii care au avut o care au avut o clasă socială care să se gândească la probleme juridice, şi de aceea dreptul roman a devenit aşa de “precis, detaliat şi tehnic.”

În timpul Republicii şi al Imperiului

În timpul Republicii şi, mai tărziu, în timpul Imperiului roman, jurisconsulţii şi avocaţii nu aveau o reglementare legală, primii fiind amatori, iar ultimii fiind, tehnic, în ilegalitate. Orice persoană se putea autointitula avocat sau expert în drept, astfel că numai pe baza reputaţia personale a acestuia, oamenii puteau să-l creadă sau nu. Acest lucru s-a schimbat odată cu legalizizarea profesiei de avocat facută de Claudius. Odata cu inceputul Imperiului Bizantin, profesia juridică a fost bine înfiinţată, reglementată în detaliu şi precis stratificată. Centralizarea şi birocratizarea profesiei a fost aparent graduală la început, dar accelerată în timpul Împăratului Hadrian. De asemenea, jurisconsulţii au intrat în declin în perioada imperiului.

Conform lui Fritz Schulz, “în secolul patru lucrurile sau schimbat, iar avocaţii romani au devenit avocaţi în adevăratul sens al cuvântului.” De exemplu, în secolul patru avocaţii trebuiau să facă parte dintr-un barou de pe langă o instantă de judecată pentru a pleda în faţa unui judecător din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanţă, existând şi alte restricţii (modificate în funcţie de împărat) referitoare la numarul de avocaţi de pe lângă o anumită instanţă de judecată. În anii 380, avocaţii studiau dreptul ca materie suplimentară la retorică (de aceea reducându-se necesitatea pentru o clasă separată de jurisconsulţi); în anul 460, Împaratul Leo a impus regula ca cei care vor să fie admişi în profesie să aducă o recomadare de la profesorii săi; în secolul şase, pentru admitere în profesie era cerută urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani . Onorariul maximal impus de Claudius a rămas în vigoare pe perioada Imperiului Bizantin, fiind evaluat la 100 solidi. Desigur, acesta a fost serios eludat, fie prin cereri de acoperire a cheltuielilor, fie prin tranzacţii sub rosa barter, ultima fiind chiar cauză de suspendare din barou.

Notarii (tabelliones) au apărut in ultima perioada a Imperiului Roman. Ca şi urmaşii lor din perioada modernă, aceştia erau responsabili de redactarea testamentelor, a actelor referitoare la transferul de proprietate şi posesie, precum şi a contractelor. Ei erau omniprezenţi şi aproape orice sat avea câte unul. In perioada romană, notarii erau consideraţi a fi inferiori avocaţilor şi jurisconsulţilor. Notarii romani nu aveau pregătire în drept, aceştia fiind intelectuali mediocrii care au deprins tranzacţiile mai simple.

Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman de Vest şi la începutul instaurării Evului Mediu, profesia de avocat in Europa de Vest a decăzut. Astfel cum James Brundage a explicat: “Până în anii 1140, nimeni nu putea fi descris corespunzător ca un avocat care exercită această îndeletnicire ca profesie în sesul modern al termenului de ‘profesie.’ ” Cu toate acestea, începând cu anul 1150, un numar mic dar crescând de oameni au devenit experţi în Dreptul canonic dar numai ca avantaj al practicării unor îndeletniciri cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice.^[29] Oricum, din 1190 pana în 1230, a avut loc o schimbare crucială în care câţiva oameni au inceput sa practice dreptul canonic a profesie in sine.

Revenirea profesiei a fost marcată de eforturile bisericii şi statului de a reglementa-o. În 1231 două concilii locale franceze au dictat ca avocaţii să depună un jurământ de admitere înainte de a practica în faţa instanţele bisericeşti din regiunea lor şi un jurământ similar a fost promulgat printr-un legat papal în London în 1237. Pe parcursul aceleiaşi decade, Frederick II, împăratul Regatului Siciliei, a impus un jurământ similar în instanţele civile. Din 1250 un nucleu al profesie a fost clar stabilit. Noul trend spre profesionalizare a culminat într-o propunere la Al doilea Conciliu de la Lion din 1275 ca toate instanţele bisericeşti să ceară un jurămând de admitere in profesie. Deşi nu a fost adoptată de către conciliu, a avut mare influenţă în multe instanţe bisericeşti din toată Europa. Instanţele civile din Anglia au aderat, de asemenea, la acest trend de profesionalizare; în 1275 a intrat în vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocaţii vinovaţi de fraudă, iar în 1280 preşedintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere în profesie, incluzând depunerea unui jurământ.

Explore posts in the same categories: Wiki

Etichete: avocat, avocati, wikipedia, zoita

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.