Invata

Învaţă de la apă să ai statornic drum.
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi
.Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
.Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt suror
i,Cum treci frumos prin viată,Cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat …
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars in noi
.Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea
.Învaţă de la soare că vremea să-ţi cunoşti
.Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei
.Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa
.Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor
.Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care trec
iSă-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

Mihai Eminescu – intre atac la persoana si asasinare (I)

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din România anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national român”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist român”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa «Doina». Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.
Calomnierea (atac la persoana)
Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam în apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea înfaptui, însa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, întrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la români. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Românul” (sic!), care se afla în polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca în curind vom putea anunta deplina sa însanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, în care spunea: “Cu începere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este încredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa româneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea înca nici un motiv, nici o explicatie asupra îmbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o grava boala. Ne place însa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o îndeplinea în cadrul “Timpului” era cea de… jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau în aplicare. Pe de alta parte, însa, se stie ca Eminescu era, în acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati în… aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste, dar numai partial. Eminescu îsi “iese din minti”, Ventura îl paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta în acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa îsi revina în fire. Ventura era redactorul ziarului “L’Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti români autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre România a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut în totalitate de Titu Maiorescu.
Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la începutul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de înflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi României, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat în sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central în aceasta Societate îl avea Eminescu. Iata ca România se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, împreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa îi ceara personal “scuze” împaratului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se întimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste însa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. În luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica în facsimil. În numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca în aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet – acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care încercase, înca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însa cei doi prieteni sositi în graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, întrucit fusese deja implicat în evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o îndoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase… politia de existenta “nebunului”, se retrage acum în ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine îl face «nebun» pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, încearca sa se apere si el, spunind ca “…este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care în plus… nici nu îl vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra într-o polemica puternica, însa raul era deja facut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei îl îndeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe sa discute deschis problema “nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, între care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii românesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina în zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal în care sint de parere ca “boala fiind în recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

Mihai Eminescu – intre atac la persoana si asasinare

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din România anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national român”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist român”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa «Doina». Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.
Calomnierea (atac la persoana)
Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam în apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea înfaptui, însa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, întrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la români. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Românul” (sic!), care se afla în polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca în curind vom putea anunta deplina sa însanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, în care spunea: “Cu începere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este încredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa româneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea înca nici un motiv, nici o explicatie asupra îmbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o grava boala. Ne place însa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o îndeplinea în cadrul “Timpului” era cea de… jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau în aplicare. Pe de alta parte, însa, se stie ca Eminescu era, în acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati în… aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste, dar numai partial. Eminescu îsi “iese din minti”, Ventura îl paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta în acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa îsi revina în fire. Ventura era redactorul ziarului “L’Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti români autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre România a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut în totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la începutul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de înflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi României, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat în sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central în aceasta Societate îl avea Eminescu. Iata ca România se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, împreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa îi ceara personal “scuze” împaratului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se întimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste însa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. În luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica în facsimil. În numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca în aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet – acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care încercase, înca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însa cei doi prieteni sositi în graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, întrucit fusese deja implicat în evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o îndoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase… politia de existenta “nebunului”, se retrage acum în ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine îl face «nebun» pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, încearca sa se apere si el, spunind ca “…este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care în plus… nici nu îl vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra într-o polemica puternica, însa raul era deja facut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei îl îndeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe sa discute deschis problema “nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, între care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii românesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina în zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal în care sint de parere ca “boala fiind în recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte.

Explore posts in the same categories: Personalitati

Etichete: avocati, invata, Personalitati, zoita

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.